SEMNUL LICORNULUI

Între hârtiile lui George Biriş Delafrata, ajunse la mine (şi cu care încă nu ştiu ce-o să fac, deşi, ca să scap de gura ei infernală, i-am promis acelei zăpăcite de madam Catinca până şi că voi mijloci publicarea lor), se află câteva pagini derutante. Nu mă sfiesc să-mi mărturisesc şi astăzi surpriza, cum nu mi-am ascuns faţă de câţiva prieteni scepticismul amuzat, atunci când m-am văzut în perspectivă de a deveni un fel de executor testamentar al bătrânului, pe care altfel doar o întâmplare, ţinând parcă de domeniul unui splendid absurd, m-a făcut să-l întâlnesc; să vin în contact cu persoana lui şi, mai ales, cu existenţa lui nedumeritoare. Sunt întru totul de acord cu fostul meu coleg Ianculescu, martor şi el la acea întâlnire, că n-a lipsit mult ca să pierdem unul dintre spectacolele memorabile ale vieţii noastre, fiindcă nici eu, nici el şi nici celălalt coleg şi prieten, Aurel Cotrubaş, nu ne grăbiserăm să dăm curs invitaţiei, ba chiar ne-am codit să intrăm în casa ai cărei pereţi ascundeau una din marile surprize rezervate nouă de aceşti unsprezece ani – să mă limitez doar la ei – de când nu ne prea văzuserăm adunaţi cu toţii laolaltă.

În fine, despre asta mai încolo. Acum stau iarăşi cu maldărul de hârtii îngălbenite ale lui George Biriş în faţă, mai precis, cu cele care mă interesează. Le-am răsfoit însă pe toate, chiar şi pe acelea mucegăite şi roase (de şoareci? de gângănii?) şi despre care nici madam Catinca n-are o părere prea grozavă. Nu mă refer la conţinut, fiind sigur că femeia, chiar dacă bâjbâie prin text şi printre formule cu seninătatea unui ignorant sută la sută, e convinsă pe deplin de genialitatea lor prin simplul fapt că aparţin venerabilului său tată. N-are însă o părere prea bună despre felul cum arată o parte din arhiva bătrânului, aşa cum a ajuns ea după ani şi ani de zăcere prin ungherele prăfuite ale podului sau prin sertarele unui birou masiv, lucrat cu ornamentaţii, după toată rânduiala meşterilor de la sfârşitul secolului trecut. Mă rog, din mai multe motive (starea proastă a hârtiilor e doar unul dintre ele) nu mi-am propus nimic altceva decât să văd ce pot face. Şi am avut chiar impresia că promisiunea făcută femeii îmi era acoperită cu vârf şi îndesat prin faptul că găsisem în mine, cu toată exasperarea ce mă cuprindea uneori, putere şi răbdare pentru a-mi duce la capăt supliciul. Am desfăcut filele lipite între ele prin acţiunea combinată a ploii şi a mucegaiului, am citit unde se putea citi, am ordonat materialul, am selectat ce mi se părea cât de cât interesant şi uite-aşa, pe neobservate, mai întâi ca să scap de presiunile cucoanei, apoi – în mod paradoxal – „prins” de operaţia aceea ingrată, am răscolit un întreg geamantan de terfeloage prăpădite, care de la bun început nu-mi inspirau nici o încredere, fiindcă sunt sătul până-n gât de diletanţi şi de autodidacţi în domeniul în care lucrez, nu-mi lipsea deloc unul „specializat” în cu totul alte domenii.

Ăsta-i adevărul: G. B. Delafrata a fost şi rămâne un autodidact şi, în multe privinţe, un diletant de cea mai pură speţă. Mărturie stă vraful de foi îngălbenite, apoi caielele şcolăreşti cu însemnări, unele făcute cu decenii în urmă, după publicaţii cu totul ignorate astăzi şi mai ales după manualele antediluviene pe care le văzusem aruncate lângă o grămadă de sticle goale, într-un colţ al acelui straniu laborator transformat de madam Catinca în bucătărie. Mărturie mai stau şi tonele de prostii în care bătrânul investise cu sârg muncă şi gândire, începând cu jucăriile mecanice de tip perpetuum-mobile: cu bile, cu apă, cu diverse morişti cioplite migălos şi ornate cu crestături evident inutile, dar pesemne omul avea nevoie să-şi împlinească şi o anumită dimensiune estetică, iar asta o făcea aşa cum îi dicta sufletul lui de ţăran, apelând la modalităţi şi motive ale culturii populare. Sau poate că uneori obosea să tot caute mecanismul mişcării veşnice şi atunci începea să-şi decoreze jucăriile, cioplind în lemnul lor cu briceagul. Un caiet întreg conţinea, desenate stângaci cu creionul chimic şi cu cerneală de o culoare devenită cu trecerea timpului incertă, schiţe ale unor întruchipări fanteziste de „aparate eterne”, desenele fiind însoţite de explicaţii amănunţite ce par ridicole numai acelora – regret că şi eu fac parte dintre ei – care consideră apariţia unui perpetuum-mobile în preocupările unor oameni, altminteri serioşi, drept un semn de ţicneală. Nu neapărat de nebunie. Dar, mă rog, o fixaţie la care, ştiu, amatorismul în creaţia tehnică te poate duce uşor, dezvăluindu-se însă imediat, strigându-şi numele de departe, ca o firmă ţipătoare pe care n-o mai poţi ascunde cu toate spoielile corective din lume.

Aş fi însă nedrept cu G. B. dacă n-aş recunoaşte că preocupările nu i s-au limitat la căutarea mişcării fără de moarte. Am văzut în casa lui o mulţime de improvizaţii tehnice uimitoare prin simplitatea lor, unele încă în stare activă, după câte mi-am putut da seama din demonstraţiile pe care, cu o risipă de energie deconcertantă în contextul scurtei noastre vizite, madam Catinca se străduia să le facă, însoţindu-şi gesturile cu un potop de vorbe, cum îi stă în obicei. Probabil că vorbăria avea drept scop şi să ne reţină atenţia, şi să ne pregătească pentru cazul când „aparatele” ar fi refuzat să funcţioneze, din cauza ruginii, sau a unor roţi dinţate lipsă, sau a circuitelor stricate. Fiindcă G. B. lucra, mai bine zis lucrase şi cu electricitate, reproducând întâi experienţele cu caracter didactic din paginile manualelor şcolare, ca să ajungă treptat să-şi ofere teste mai complexe. După cum mă aşteptam, câteva demonstraţii eşuară lamentabil, făcându-ne să zâmbim pe ascuns. Dar îmi închipui că, şi de nu ne-am fi ferit, madam Catinca tot nu ne-ar fi observat ghionţii şi privirile ironice, într-atâta era de emoţionată că avea prilejul să ne impresioneze cu născocirile bătrânului. Sunt sigur însă că G. B. nu mai pusese mâna pe instalaţiile lui de foarte multă vreme, nici măcar ca să le repare, să le întreţină. Probabil că fizica a reprezentat pentru el o pasiune de tinereţe, aşa cum mi-o arată de altfel şi pachetele vechi, cu file mucegăite, pline cu schiţe de invenţii mecanice destinate unor scopuri practice, dar pe care n-a mai apucat să le construiască, din lipsă de fonduri sau pur şi simplu dintr-o epuizare a interesului. Omul va fi avut, poate, conştiinţa faptului că multe dintre acele idei erau simple jocuri ale inteligenţei, condamnate să rămână acolo, pe hârtie, aşa cum rezolvarea în scris a unui exerciţiu matematic complicat şi consemnarea rezultatului se constituie într-o dovadă suficientă că mintea a făcut efortul elucidării unei enigme, războindu-se cu toate dificultăţile ei.

Cât din aceste creaţii e original şi valabil, cât, pe de altă parte, ţine de domeniul erorii, nu sunt eu cel chemat să stabilească. Îmi permit totuşi nişte concluzii care au în vedere nu atât rezultatul, bun sau greşit, al efortului imaginativ realizat de George Biriş, ci mai degrabă intenţiile lui, scopul urmărit, mărturisit sau nu, dar în fond nu prea greu de dedus după ce treci, chiar în fugă, prin arhiva lui documentară. Una dintre aceste concluzii este că G. B., intenţionând să mecanizeze, printr-o serie de sisteme primitive, operaţiile muncii ţăranului – de la adăpatul animalelor cu apa scoasă din puţuri prin pompe acţionate de mori de vânt, şi până la ideea trăsnită de a transporta vitele la târgul din satul vecin pe calea aerului, peste deal, cu nişte funiculare – a fost un născocitor de utopii. Cu nimic mai vinovat sau mai puţin demn de stimă decât un pictor naiv, care, în locul lui G. B., şi-ar fi desenat născocirile nu sub forma unor schiţe tehnice, ci în acuarelă sau în vopsele de ulei. A doua concluzie: cine gândeşte astfel, chiar dacă nu s-ar mai învârti halucinat în jurul vreunui perpetuum-mobile, nu-şi dezminte condiţia de diletant şi nici nu iese de sub determinările impuse de o certă formaţie de autodidact. Aşadar, părerea mea iniţială se confirmă şi prin alte dovezi. Ca să nu mai vorbesc de ambiţia naivă de a-şi atârna de nume acel apendice indicând locul său de baştină şi menit, se vede, să sonorizeze o moştenire de familie aflată, de către purtătorul ei, insuficient de pregnantă pentru a-i fixa şi prin nume poziţia aparte în colectivitatea rurală căreia îi aparţinea. Ce să mai spui, apoi, de îndrăzneala şi lipsa de complexe cu care abordează orice domeniu, sau de mobilitatea cu care sare de la unul la altul, din fizică în chimie, din tehnică în folclor, în funcţie de ceea ce urmăreşte ori i se pare că ar ghici. Aşa ceva iarăşi nu întâlneşti decât în cazul unora cu instrucţia făcută mai mult la întâmplare, prin tehnica dârză a ciupitului din zbor, ba de ici, ba de colo. Şi te aştepţi, pe bună dreptate, să nu ducă nicăieri.

Uite, însă, paginile acestea derutante, ivite parcă anume să mă contrazică, într-un rest de caiet dictando, cu însemnări aşternute tremurat de mâna nesigură a unui om bătrân şi poate bolnav, ca dovadă a datei lor mai recente. Stilul nu diferă prea mult de cel din textele altor vârste, e tot atât de greoi, cu formulări învechite, cu greşeli în grafierea cuvintelor din care se trădează o gramatică de acum şaptezeci de ani, cu totul ieşită din uz. La prima lectură, făcută cam în diagonală, riscam să trec cu uşurinţă peste caietul ăsta, plictisit cum eram după înghiţirea unui vraf de pagini pline cu „invenţiuni minunate” (termenul îi aparţine) de care încetasem de mult să mă mai amuz. Nu ştiu exact ce mi-a oprit totuşi ochiul din fuga lui peste file, poate desenul acela stângaci, înfăţişând cu destulă aproximaţie un cap de cal. Un cap de cal cu un corn strâmb în frunte. În alte locuri, în spaţii anume lăsate în text, ca la miniaturişti, desenul revenea, ceva mai clar şi cu linia mai exactă, arătând insistenţă din partea executantului. Un licorn, inorogul din literatura veche: trebuie să recunosc că prezenţa lui repetată în caietul lui George Biriş Delafrata m-a pus pe gânduri. Ce să caute un licorn aici, când omul ăsta n-a desenat în toată viaţa lui decât maşinării fanteziste? Ce l-o fi apucat acum, la bătrâneţe? mă întrebam. Şi, ca să aflu, ca să mă lămuresc, am reluat textul, atâta cât rămăsese din el, fiindcă lipsea mult din caiet, şi de la început, şi de la sfârşit; judecând după petele de grăsime sau de petrol întinse pe file, îmi vine să cred că madam Catinca nu o singură dată smulsese din el, cu mâinile murdare, hârtie de aprins focul în sobele ei cât nişte locomotive. Şi abia într-un târziu i-o fi băgat cineva în cap că bătrânul e un inventator de geniu, şi că toate documentele ce rămâneau de pe urma lui ar avea valoare.

Deci, am reluat de mai multe ori lectura paginilor supravieţuitoare şi, pe măsură ce desluşeam conţinutul acelor însemnări greoaie, mirarea mea creştea, ameninţând să nu mai cunoască margini. Mi-a fost greu să descâlcesc textul, şi asta nu din cauză că George Biriş l-ar fi încifrat cu intenţie; pur şi simplu trebuia să traduc în termeni moderni şi într-o expresie curată ceea ce el denumea într-un limbaj învechit, de la începutul secolului. Nişte lucruri care, dacă versiunea mea este corectă, ţin de sfera unor preocupări de pionierat pe plan mondial. De pildă, n-am înţeles de la început ce voia să spună prin „mutări şchioape” şi „mutări îngrămădite”, deoarece refuzam, dintr-o explicabilă împotrivire a raţiunii, să transpun cuvântul în modernul „mutaţii”. De unde până unde mutaţii, mutaţii genetice, în mintea şi în gura lui G. B. Delafrata? Mi se părea de-a dreptul absurd. Ori de câte ori m-am simţit îndemnat să interpretez textul în sensul acesta, băteam repede în retragere. Nu, îmi spuneam, o fi el un aiurit, dar eu n-am voie să mă prostesc. Apoi, într-un târziu, am ajuns la concluzia că nu ieşeam din impas dacă nu-mi revizuiam prejudecăţile şi afirm astăzi, fără să-mi pese de risc, că numai în acest din urmă mod, propus de mine, se poate interpreta corect scrisul lui G. B., oricât de straniu ne-ar părea conţinutul comunicării lui. Dincolo de „mutări” şi „nucleuri pozitive” şi „greşale de ţăsut”, dincolo de aproximările lingvistive, de balastul expresiei perifrastice şi de formulările osificate, perimate, care-ţi lăţesc uimirea în priviri şi zâmbetul pe buze, bătrânul vorbeşte despre viaţă şi despre moarte într-un sens cu totul şi cu totul actual. Vorbeşte de generaţiile care îşi trec materialul genetic de la una la alta, proces presupunând o copiere, o transcriere a „ceea ce-i bun a se îndemna înainte”, cum scrie G. B., cât şi a erorilor apărute în acest material în decursul vieţii cuiva. „Nici o vieţuitoare cât de mică nu scapă de perturburări”, precizează bătrânul, înţelegând prin asta mutaţiile produse treptat în proteine, în aminoacizi (el nu-i numeşte aşa, se mulţumeşte să pomenească de „celulele corpului”, termen înglobator), deci ivirea unor greşeli repetate, însumate şi înmagazinate, transmise mai departe în ciuda efectului lor nedorit. Aici, G. B. se referă în special la bătrâneţe, nu-şi ascunde îngrijorarea în legătură cu propria sa vârstă avansată şi scapă adesea fraze încărcate fie de regret, fie de mânie la adresa senescenţei „aducătoare de neputinţe şi împingătoare în mormânt”. După ce-i mai trece înnegurarea, revine la ideea că senescenţa e, de fapt, vîrsta la care se întâlnesc în procent maxim greşelile apărute în organism pe parcursul vieţii. Cu alte cuvinte, defineşte îmbătrânirea şi moartea – cum îmi închipui că ar spune un fiziolog – printr-o degradare a structurii organismelor în urma mutaţiilor negative şi a acumulării de erori accidentale de transcriere sau translaţie. El intuieşte că un presupus mecanism de transcriere („care ne copie prielnic corpul”) acţionează totuşi orbeşte şi reproduce automat erorile, odată apărute. În consecinţă, mesajul genetic se alterează, iar elementele celulare modificate, denaturate, acţionează în continuare ca un fel de maşinărie deformatoare al cărei rol n-ar fi altul decât să distrugă mesajul în întregime. Repet, acestea sunt cuvintele mele, prin care îmi pot explica mie însumi ceea ce George Biriş îşi spune sieşi, în limbajul său obişnuit.

Din loc în loc, semnul desenat al licornului, un simbol, desigur, dar ce-o fi însemnând? mă întrebam, încercând să fac o legătură cu textul, însă frazele nu conţineau nici o explicaţie referitoare la licorn. Probabil că fusese una, în mod precis fusese, G. B. Delafrata obişnuia să explice amănunţit rostul desenelor şi al figurilor. Adesea îmi vine s-o înjur pe inconştienta de madam Catinca pentru ideea ei de a aprinde focul cu prima hârtie ce-i cade sub ochi. E limpede că explicaţia căutată de mine putea fi doar acolo, în partea maltratată a caietului.

Ce să mai cred despre G. B. după toate acestea? În orice caz, nu mă aşteptam la o asemenea surpriză din partea lui. E greu de presupus că a inventat, că a găsit singur totul; i-au mai picat în mână cărţi de specialitate din care o fi prins câte ceva, reţinând lucruri, informaţii demne de interes. Ar fi prea absurd să-mi închipui că teoria asta, tradusă de mine în fraze inteligibile, s-a născut în mintea lui „din aer”, fără să fi găsit acolo vreun suport. Dar încă n-am spus totul, mai e ceva care, dacă se confirmă, gata, mă înclin în faţa Geniului Autodidact! A dat lovitura, şi încă una nemaipomenită, îi aduce automat iertarea pentru toate păcatele săvârşite faţă de ştiinţă în vremea când născocea neobosit variante de perpetuum-mobile. Ultimele pagini din caiet – ultimele rămase, vreau să spun – descriu începutul unor experienţe stranii, nu atât prin ele însele, cât prin faptul că nu te-ai fi aşteptat să-l vezi pe un George Biriş Delafrata făcându-le. Sau poate că greşesc, poate că tocmai de la unul ca el era cazul să mă aştept, fiindcă un om cu scaun la cap, un cercetător serios, temeinic aşezat lângă o pâine şi lângă planul de activitate al cutărui institut cu nume şi renume ce nu suportă perspectiva compromiţătoare a ridicolului, ar fi raţionat, ar fi meditat de şapte ori înainte de a refuza o dată şi bine, vorba proverbului, să se angajeze într-o aventură atât de năucitoare şi cu un rezultat pozitiv atât de improbabil, judecând după ce cunoaştem azi şi după canoanele bunului simţ. G. B. nu era tocmai inocent în problemele chimiei (îi privesc astăzi cu alţi ochi sticlăria de laborator din care madam Catinca declară senin că a tot aruncat, cu coşul, după ce bătrânul n-a mai putut lucra, o încurcau „prostiile ălea, prafuri şi lichide puturoase”), nu era, aşadar, tocmai pe dinafară, dacă mă gândesc că ajunsese la un moment dat să folosească în experimente pînă şi streptomicină, ale cărei efecte mutagene sunt cunoscute. Se poate presupune astfel, cu o relativă uşurinţă, cam în ce direcţie băteau tatonările lui. Cum o mutaţie genetică este în fond o tentativă evoluţionară sau involuţionară, ea încearcă să aducă organismului ceva nou. Aducându-i însă acel element de noutate, mutaţia tulbură echilibrul, deranjează raportul organismului cu mediul şi conduce în final, prin acumulări de erori care fac procesul ireversibil, la instalarea în mod generalizat a îmbătrânirii. „Să oprim mutarea”, scria mâna tremurândă a lui George Biriş. „Să oprim aşadară mutarea şi greşale nărăvitoare nu s-or mai face, iară corpul va sta tot aşa precum...”

Acestea-s ultimele cuvinte. Fraza întreruptă se continuă într-una din sobele gospodărite de madam Catinca. Într-un colţ de filă, în stânga jos, semnul licornului. Deşi mă intrigă în continuare, începe să nu-mi mai pară chiar atât de enigmatic.

 
*
*     *

Cu o lună în urmă, într-un sfârşit de octombrie încă nehotărât dacă să ne mai fericească zilele cu soare sau s-o întoarcă pe ploaie definitiv, mă trezeam mahmur într-unul din cele vreo douăzeci de paturi, libere la capăt de săptămână, care umpleau un dormitor al internatului de elevi de pe lângă liceul cu profil de silvicultură din Frata. Mahmur nu din cauza băuturii, băusem cu măsură, ca să rezist toată noaptea aceea care a finalizat spectaculos, printr-o masă ce-ţi dădea impresia că participi la o nuntă, activităţile culturale pentru care fuseserăm invitaţi. Eram însă obosit de noaptea albă, de solicitările unui adevărat banchet al amintirilor. Întâlnirea noastră, a câtorva dintre invitaţi, foşti colegi de facultate şi unii chiar de liceu, avea un caracter mai pronunţat sentimental decât în cazul altor oaspeţi. „Am vrut să vă arăt, neisprăviţilor, că dacă voi n-aţi fost în stare să organizaţi o întâlnire de zece ani, la universitate, cu toată lumea, vă fac de ruşine şi vă organizez eu una de... unsprezece ani, aici, la Frata! Măcar pentru prieteni!” glumise Ion Ţipan, bătându-ne familiar pe umăr, nespus de bucuros că răspunseserăm chemării lui aproape toţi cei solicitaţi. Apoi nu l-am prea văzut, decât în scurte răgazuri: o dată l-am descoperit certându-se în curte cu şoferii, iar altă dată, în bucătăria cantinei, i-am zărit printr-o ferestruică statura de mareşal bondoc şi mâna întinsă – dădea dispoziţii femeilor însărcinate cu pregătirea festinului. Mă rog, făcea tot ce ţinea de el pentru ca noi, invitaţii lui, să ne simţim bine. Şi trebuie să recunosc că, dacă vinul, acru, n-a prea stat la înălţime în noaptea de care am adus vorba (zona nefiind una renumită prin calitatea viţei de vie), ţuica, în schimb, fiartă şi nefiartă, veche şi tare, apoi friptura de vânat, sarmalele şi toate celelalte n-au avut absolut nici un cusur. În ce mă priveşte, după ce s-au mai potolit toasturile şi glumele cam lipsite de umor ale câtorva vorbăreţi „de profesie”, m-am refugiat cu plăcere, împreună cu Aurel Cotrubaş, care venea să mă întîlnească tocmai de la Timişoara, într-o conversaţie susţinută pe fondul zgomotos al unor benzi de magnetofon ce nu mai interesau pe nimeni după primele pahare băute. Ne regăseam cu emoţie neînstrăinaţi de mai vechile noastre idealuri şi cred că, fără să-şi fi propus neapărat asta, fiecare dintre noi verifica în celălalt trăinicia unor sentimente prieteneşti purtate ani de zile pe drumuri separate. Îmi închipui că amîndoi încercam la fel gustul surprizei de a le redescoperi nealterate.

Dar nu această discuţie cu caracter personal se leagă direct de fondul povestirii mele. Şi nici faptul că din când în când ne amuzam, urmărind peste masă turul de forţă pe care se străduia să-l realizeze, ca de fiecare dată când i se oferă prilejul, colegul nostru Naşcu, jucându-şi, cu ochi sclipitori, zâmbetele insistente în jurul unei foarte tinere poetese ce părea, prin figura ei de o prudentă gravitate, categoric dispusă să nu se lase târâtă în ispită. Se temea pesemne să nu facă o impresie proastă, fără să-i dea prin gând că de-abia în felul acela îi putea produce lui Naşcu respectiva impresie. Dar sunt foarte convins acum că în primul rând ei – mai precis fandoselilor ei – datorăm cu toţii experienţa memorabilă de care aminteam la început. Altfel, o bună parte din programul zilei următoare ar fi urmat întocmai punctele convenţionale fixate de Ţipan, lipsind exact improvizaţia aceea cu un rezultat atât de neaşteptat.

Aşadar, dimineaţa devreme, după nici două ore de odihnă (vorba vine!) în dormitorul pustiu şi cu nişte perne parcă pline de cocoloaşe cauciucate sub cap, hotăram cu Aurel Cotrubaş să nu ne mai lăsăm mâncaţi de muştele năuce ale internatului, care-şi presimţeau sfârşitul odată cu toamna, acţionând cu o furie dimensionată în consecinţă. Ne-am îmbrăcat cu încetineală, reluând meticulos capetele de fir nedepănate în discuţia din miezul nopţii. Am mai bârfit una-alta şi în scurtă vreme ne-am convins că soluţia cea mai bună de a ne drege stomacul după suprasolicitările banchatului ar fi să îmbucăm iarăşi ceva. Cu această amuzantă descoperire în cap, ne-am îndreptat spre cantină, încredinţaţi că acolo vom fi singurii dispuşi să cotrobăiască prin cratiţe la o oră atât de matinală. Ei bine, nu: am avut surpriza de a-i găsi, aşezaţi la un capăt al mesei lungi, pe Naşcu şi pe Ianculescu, angajaţi într-o veselă şi nepăsătoare sporovăială, dar şi în anihilarea unui dejun copios. Nu păreau deloc surmenaţi, deşi rămăseseră în sală mult după ce alţii, inclusiv poetesa în devenire, se retrăseseră la culcare, bâjbâind pe coridoarele internatului în căutarea unei camere convenabile. Naşcu mesteca de zor felii de pâine cu unt, barba neagră îi flutura ritmic deasupra unui morman de oase de pui şi, deşi astfel ocupată, gura nu-i tăcea o clipă. Tocmai se ironiza cu îngăduinţă pentru insuccesul amoros al serii, promiţând să se revanşeze cât de repede, în alte condiţii şi, fireşte, cu altă persoană.

Nu-mi închipuiam că avea să se ţină de cuvânt chiar atât de curând, cum urma să se întâmple. Abia ieşiţi în stradă ca să ne omorâm timpul într-o plimbare duminicală prin satul încă amorţit, până la ora când trebuiau să ne sosească maşinile angajate de Ion Ţipan pentru întoarcere, îl şi vedem pe Naşcu abătându-se curajos spre zidul unei case din apropiere. De la o fereastră îi făcea cu insistenţă semne o şatenă, altă cunoştinţă întâmplătoare din ziua precedentă şi despre care aveam să aflu ulterior că e un fel de nepoată de rang mai îndepărtat – n-aş putea să spun cât de îndepărtat – a lui G. B. (iată că-i vine rândul să-l pomenesc din nou). Atunci, pe moment, mi-am amintit doar că-i văzusem figura la căminul cultural, tot în preajma „seducătorului de serviciu”, care o abandonase apoi cu o regretabilă şi regretată uşurinţă în favoarea incoruptibilei poetese. Naşcu revenea acum senin, după numai câteva ore de rătăcire sufletească, dispus să i se dedice cu totul, pentru eventual alte câteva ore, în virtutea unei disponibilităţi afective pentru care nu poate fi decât admirat. Fata ne chema – îmi imaginam că mai mult de ochii lumii – pe toţi; noi am hotărât însă, dintr-o privire aruncată scurt de la unul la altul, să-l sacrificăm doar pe Naşcu. Dacă am mai zăbovit prin preajmă câteva clipe, a fost din pricina manevrei surprinzătoare a acestuia: s-a dus glonţ la fereastra cu pricina şi, săltându-se peste pervaz, şi-a dat drumul în cameră prin geamul deschis.

– Uite, mă, ce face! Nu-şi dă seama că o compromite în sat?! l-am auzit exclamând pe lunganul de Ianculescu, de la care chiar că nu mă aşteptam să aibă asemenea griji pentru reputaţia unei necunoscute.

Şi ne-am întors toţi trei cu faţa spre vale, decişi să dispărem în josul străzii, îndepărtându-ne de locul unde, după originalitatea pe care şi-o permisese Naşcu spre a o impresiona pe fată, simţeam parcă dincolo de perdele mulţimea de ochi ai vecinilor aţintiţi asupra noastră cu nişte reproşuri justificate.

Dar în clipa următoare a apărut în fereastră capul bărbos al lui Naşcu şi, de astă dată, insistenţele lui au fost acelea care ne-au făcut să ne schimbăm planul de fugă şi să intrăm stînjeniţi şi cu paşi şovăitori în curtea, apoi în casa mare şi – fără a fi deloc austeră – cu un aer, totuşi, rece şi bătrânicios. Nu garantez pentru ceea ce vor fi simţit ceilalţi, însă eu trăiam un moment de amuzată aşteptare, conştient că fac ceva împotriva dorinţei mele şi având oarecum sentimentul ridicolului acelei situaţii în care ne-am trezit deodată antrenaţi. Înainte de a intra chiar, îmi fixasem deja strategia de a ieşi după cel mult cinci-zece minute; în fond, nu eu eram dorit acolo, ci Naşcu, îmi ziceam. Să se descurce singur cum o şti, că doar n-o să pretindă să-i stăm alături, paravan sau gardă de onoare!

Apoi lucrurile s-au precipitat, ieşind bine de tot dintre limitele obişnuitului. În capătul verandei a apărut împrăştiata de madam Catinca, nepieptănată, dar cu piaptănul în mână, amuţindu-ne cu aerul ei excentric, cu agitaţia ei inexplicabilă, cu limbajul percutant şi nelipsit de o pronunţată tentă de vulgaritate în ciuda faptului că femeia se silea să-şi compună fraza cât mai intelectual. Numai că toate eforturile ordonatoare se risipeau imediat sub presiunea unui temperament năvalnic, mobilizat de apariţia noastră până la pierderea controlului. „Haideţi, haideţi, intraţi, mă temeam că nu mai veniţi!” strigă ea din uşă, răsuflând uşurată, şi aproape că ne-a tras de mânecă după ea, meliţând din gură, printr-o încăpere despărţită în două de un paravan din pânză albastră, nu tocmai curată (dincolo de el, aveam să aflu mai târziu, era laboratorul lui G. B., cel folosit de madam Catinca drept bucătărie). Am urmat-o toţi trei, fără să ne fi revenit din uimire, până într-o cameră cu ceva mai multă lumină, mobilată într-un amestec de stiluri de-a dreptul imposibil: un pat mare, ţărănesc, pe mijloc; dulapuri vechi, cu intarsii şi oglinzi aburite; mese grele, sculptate pretenţios, înghesuite în pereţi, în dulap şi în pat; apoi scaune disparate şi – monumentul casei, pesemne – un fotoliu-balansoar ce masca jumătate dintr-o etajeră cu cărţi prăfoase, îngălbenite, roase la cotor. Erau acolo Naşcu şi tânăra nepoată a lui G. B., în picioare, strâmtoraţi parcă de mobile într-un colţ de cameră, aproape de fereastra pe unde amicul meu bărbos se aventurase, la risc, în plin necunoscut. Am avut impresia că plutesc într-o lejeră irealitate. M-am uitat la Aurel Cotrubaş, plutea şi el, zâmbind derutat, negăsindu-şi locul, aruncând priviri stânjenite în jur, pe când madam Catinca îşi agita prin încăpere formele ample, subliniate ostentativ printr-un pantalon ce urmărea să dea o notă sportivă celor cincizeci, poate cincizeci şi cinci de ani ai săi. Ne invita stăruitor, cu o anume disperare chiar, să luăm loc, încă temându-se să nu ne piardă, să nu ne răzgândim brusc, ca apoi, prin surprindere, să ne repezim unul după altul afară. Ne-am aşezat, Aurel în şezlongul lângă care din întâmplare se oprise, eu pe un scaun la picioarele patului. Naşcu rămânea ţeapăn alături de şatenă. Ianculescu a dat să se arunce degajat pe pat, într-o margine, deşi îmi închipui că muntele de perne şi plăpumi clădite pe mijloc, aşa cum ştiu că se aranjează pentru ziuă paturile la ţară, l-ar fi incomodat vizibil, dar pesemne n-avea de ales.

Din momentul acela am intrat de-a dreptul în coşmar. Avansând grăbită prin spaţiul strâmt dintre mobile, madam Catinca năvăli la căpătâiul patului şi începu să scotocească febril printre perne, excavând de sub mormanul acela ceva ce nu apăru la suprafaţă decât după câteva lungi secunde în care toţi priveam într-acolo cu răsuflarea tăiată.

– Tata! ţipa madam Catinca, ridicându-şi cu două octave glasul, iar mâinile ei trăgeau febril, îndârjit, cu opinteli nervoase. Tata! Tata! ţipa ea surescitată.

Şi, spre deplina noastră consternare, de sub mormanul unde aş fi putut jura că nu erau decât plăpumi şi perne clădite, se ivi capul zburlit, apoi umerii osoşi ai unui bătrân firav de vreo nouăzeci şi cinci de ani, inert, speriat, nedezmeticit încă din somn în ciuda răcnetelor care îi bombardau urechea. Între răcnete, madam Catinca întorcea spre noi o faţă zâmbitoare, amintindu-şi probabil că nu ne prevenise de surzenia bătrânului. „Aude tare rău”, ne explică pe un ton aproape normal şi imediat ţipă în urechea nonagenarului: „Tata, scoală! Scoală-te, că au venit de la Cluj, să te vadă!”

Stăteam ca paralizat, într-atâta mi se păreau de neverosimile mai întâi apariţia, apoi brutalizarea aceea zorită a unui bătrân neputincios, chiar pornită din cele mai bune intenţii ale zăpăcitei care-i era fiică. La orice altceva m-aş fi aşteptat intrând în casa aceea străină, la asta nu. Bătrânul părea răsărit de-a dreptul din mormânt, avea o faţă suptă, prelungită într-o barbă albă, nu mai puţin zburlită decât părul de culoarea lânii, lung şi încă des, cum nu vezi la mulţi de vârsta lui (dar câţi nonagenari îmi ies mie în cale?); un trup uscat şi mic putea fi bănuit prin materialul pijamalei. Madam Catinca izbutise să-l ridice cât de cât şi, fără a-şi potoli ţipetele încărcate de tensiunea unor rugăminţi poruncite, îl împingea de subsuori, cu opinteli scurte şi repezi, ca într-o luptă, în susul pernei pe care i-o potrivise în pripă la căpătâi. Operaţie destul de dificilă, deoarece bătrânul, pricepând în sfârşit că se petrecea ceva în jurul lui, zvâcni speriat şi se zbătu în braţele femeii, încurcând-o, deşi îmi pare că dădea el însuşi să se scoale. Nu-mi mai puteam desprinde ochii de la fiinţa aceea rămasă, după câteva clipe, într-o aşteptare încordată, în şezut, cu capul întors într-o parte, în direcţia din care veneau nu numai avalanşa de acute ale dezlănţuitei madam Catinca, ci şi lumina zilei, prin fereastra închisă între timp de nepoată, ca să nu se alarmeze toată vecinătatea.

Cu o mişcare energică, femeia îi apucă bătrânului faţa între palme şi-i răsuci capul spre noi, răcnindu-i în ureche că acolo, unde-l punea ea să privească, acolo suntem. Şi iarăşi am avut sentimentul că asist la o sinistră batjocură în care sfânta inconştienţă se implica voios, fiindcă, mă întreb, ce sens mai are să obligi ochii unui om aproape orb să se uite la ceva pe care oricum nu-l pot vedea? Dar, pesemne, Catinca socotea prezenţa noastră un eveniment atât de important, încât se pierduse cu firea, nu te mai puteai aştepta din partea ei la lucruri gândite. Ăsta era show-ul ei, avea ceva de arătat şi, pe de altă parte, voia să ne convingă neîntârziat că ea nu era oricine acolo, în Frata. Îşi prezenta cu mândrie trofeul preţios, casa ei era un fel de muzeu cu exponatul încă în viaţă. „Şi tu ai făcut ceva la vremea ta, nu-i aşa, tata?” întreba, nu pentru el, ci pentru noi, care eram martori şi puteam auzi. „Ai fost şi în străinătate”, aducea madam Catinca un argument socotit de ea imbatabil. „Ai călătorit cu vaporul pe Dunăre, nu-i aşa, tata? Ai fost şi în Italia... spune, tata!... ai fost la Roma! La Roma, unde ai stat la Roma? La ce hotel?” striga ea, repetând insistent întrebările când avea impresia că bătrânul, încă zăpăcit, ar fi putut să-i facă figura şi să nu-i răspundă.

– La Roma am stat la „Hotel Napoli”..., vorbi într-un târziu nonagenarul, amintindu-şi, într-o scăpărare mântuitoare, o secvenţă dintr-un trecut scufundat în uitare şi pe care madam Catinca i-l zgândărea nemilos, din ambiţia de a ne impresiona pe noi, vizitatorii.

Bătrânul vorbea mecanic, fără să se vadă pe faţa lui vreo urmă de participare, doar barba scămoasă îi tremura mărunt când îşi rostea cuvintele, cu mici pauze între ele.

– Aşa, tata, aşa! exclamă madam Catinca satisfăcută. Ai fost cineva, ai inventat, ai făcut o grămadă de maşinării! îi sugera ea în continuare şi mi s-a părut că voia astfel să-l convingă de ceva care pentru el nu mai exista de mult, să redea o personalitate pierdută cuiva care, îmi închipui, nu şi-ar mai fi amintit singur nimic.

– Am făcut o grămadă de maşinării, repetă bătrânul în acelaşi mod mecanic şi complet lipsit de participare sufletească.

– Ehei, ce viaţă a mai avut! Ce crai a mai fost! Vrea să ajungă suta de ani! se minuna madam Catinca, îngăduitoare şi chiar încântată, întorcându-se o clipă spre noi. Ai văzut multe, ai umblat prin multe ţări, nu-i aşa, tată? îşi reluă apoi ţipetele la urechea bătrânului. Ai fost fericit, nu-i aşa? Ai fost fericit! decise ea în numele lui, văzând că răspunsul aşteptat întârzia să vină, şi îmi amintesc perfect că bătrânul a căscat prelung, arătându-şi gingiile ştirbe.

Putea fi socotit şi ăsta un răspuns.

– Nu vă văd... Nu vă văd deloc, am vederea foarte slabă! zise el abia după ce fiică-sa, amintindu-şi deodată că era nepieptănată şi nefardată, dispăruse ca un vârtej în direcţia laboratorului-bucătărie, lăsându-ne singuri cu bătrânul.

Se întrerupea astfel, pentru scurt timp, o tăcere apăsătoare, pe care nici unul dintre noi nu îndrăznea s-o spulbere. De altfel, au fost singurele cuvinte ieşite din gura lui în lipsa răspunsurilor sugerate de madam Catinca. Sentimentul penibilului nu mă părăsea nici după ce efectul surprizei trecuse.

Asta a fost prima mea întâlnire cu George Biriş Delafrata. Ce a mai urmat, cum am reuşit să scăpăm de insistenţele ulterioare ale gazdei (sfârşindu-şi în mare grabă toaleta – ultimele trăsături de ruj s-au executat chiar în faţa noastră – tocmai se pregătea să dea o fugă „până la colţ” după o sticlă de şampanie) interesează mai puţin. Abia atunci când ne-am văzut ajunşi în stradă, ne-am dat drumul, ne-am descărcat de tensiunea acumulată în intervalul vizitei printr-o explozie de mirări şi de comentarii precipitate, fără a avea totuşi, măcar pe departe, conştiinţa adevăratului, uluitorului sens conţinut de întâlnirea noastră întâmplătoare cu G. B. D. „Formidabil!” exclama Ianculescu, plesnindu-se teatral cu palma peste frunte. „Am fi trecut ca proştii pe lângă casa aia fără să intrăm, fără să ştim ce-i înăuntru, am fi scăpat o scenă cum nu cred să mai prindem alta în viaţă, dacă nu era ăsta!” spunea, arătând în urmă spre Naşcu, cel mai puţin impresionat dintre noi toţi, care cobora pe mijlocul drumului cu şatena lui agăţată de umăr.

 
*
*     *

Câteva zile mai târziu, pe adresa mea de acasă a sosit un colet impresionant, conţinând arhiva bătrânului. Nu crezusem că madam Catinca avea să ia în serios o promisiune (în starea mea de atunci aş fi promis orice, recunosc!) făcută cu uşurinţa celui care ştie de la bun început că n-are de gând s-o respecte. Dar femeia trage nădejde să publice toate hârtiile astea, sau măcar o parte din ele, dacă unele, deteriorate de condiţiile precare în care au fost păstrate, sunt astăzi ilizibile. De când a ajuns, singură sau datorită sugestiilor altora, să creadă că e fiica unui tată genial, şi-a însuşit o psihologie tipică de moştenitor: nimic nu i se pare un obstacol când e vorba să valorifice cât mai avantajos moştenirea, de la hârţoagele fără importanţă şi până chiar la aura de glorie provincială a lui G. B., sub care madam Catinca se zbate amarnic să intre, să-i ia acestuia locul.

Ce nu ştie ea, fiindcă sunt convins că n-a răsfoit decât superficial hârtiile, deci n-a avut şansa să dea peste ce am dat eu, este că se zbate degeaba. În realitate, bătrânul o s-o îngroape şi o s-o moştenească, în zadar îşi face ea iluzii. Asta în caz că lucrurile s-au petrecut întocmai şi semnul licornului nu mă înşeală. Uite, în fragmentul ăsta de jurnal apar, cam telegrafic şi uneori aproape cifrat, însemnări privitoare la tratamentul urmat de bătrân. Mai bine zis, tratamentul pe care şi l-a aplicat în urmă cu doi ani, după o serie întreagă de experienţe făcute empiric, dar vizând un rezultat extraordinar: încetinirea „mutărilor” din organism, anularea treptată a fenomenului degradării genetice – dacă vreţi o exprimare mai savantă. Capul de licorn nu poate fi decât un simbol al nemuririi. El apare numai pe paginile unde se pomeneşte ceva în legătură cu această problemă şi l-am regăsit, fireşte, în jurnalul experienţelor.

Dacă George Biriş Delafrata a rezolvat cumva problema, ajutat de o preafericită întâmplare (şi poate că n-ar fi el singurul autodidact căruia să-i fi reuşit descoperiri de geniu), atunci e limpede că acele cuvinte de tandră invidie, scăpate de madam Catinca, „vrea să ajungă suta de ani”, sunt doar o expresie palidă şi eronată a ceea ce urmează să se întâmple. Mathusalem a fost, vorba unui prieten, un „dulce copil” pe lângă viitorul pe care şi l-a pregătit G. B. Are să ne îngroape pe toţi, în frunte cu zăluda de fiică-sa, şi – în caz că licornul nu mă minte, repet – aşa o să-l prindă anul 3000, tronând în vârful patului, între plăpumi şi perne. Numai că patul va fi altul... n-o să reziste ăsta de-acum, şi nici pernele, cât o să reziste bătrânul.

Întrebarea pe care n-o pot ocoli, şi nici nu încerc, este: la ce bun? George Biriş a ajuns la nemurire, dacă a ajuns, cînd stătea cu un picior în groapă, deci destul de târziu, prea târziu chiar. De la inventarea norocoasă a inhibitorului, poate chiar a unui element care „îngheaţă” total fenomenul mutagen, au trecut ani de experienţe şi de tratament aplicat pe sine la risc, cu nesocotinţa minunată şi lipsa de profesionalitate a amatorului, dar şi sub presiunea unui sfârşit pe care omul şi-l ştia aproape. Efectul n-a fost, presupun, fulgerător, încât în cursul tratamentului organismul şi-a continuat îmbătrânirea, trecând peste pragul deplinei senilizări. Şi abia de acum înainte efectul s-a fixat, abia în starea asta, căreia i-am fost martor împreună cu foştii mei colegi, au „îngheţat” mecanismele celulare, aducându-i o nemurire râvnită, aducându-i-o însă atunci când nu mai avea ce face cu ea, nu-şi mai dorea nimic şi îmi vine să cred că nu mai ştia nici pe ce lume trăieşte. Refuz să mă gândesc la ce s-ar fi întâmplat dacă bătrânul găsea soluţia mai din timp şi dacă, făcând-o publică, ne-am fi trezit şi noi, ceilalţi, confruntaţi cu problema. În ce fel asta ne-ar fi schimbat vieţile şi ar fi schimbat faţa lumii... Refuz deocamdată, fiind conştient de gratuitatea unor asemenea fantazări, acum, când l-am văzut pe George Biriş încremenit în senilitatea lui neputincioasă, incapabil să-şi mai amintească măcar cum îl cheamă, ce să mai vorbim de formule chimice sau de ordinea unor experienţe de excepţie într-un lanţ odinioară precis stabilit! Mai trist e că viaţa lui nemuritoare nu-i decât o pedeapsă gratuită, acum pentru inconştienta de madam Catinca, mai târziu pentru un şir întreg de generaţii încă nenăscute. Şi îmi face impresia că cel mai pedepsit, pe întreg acest interval de timp nemăsurat, este G. B. însuşi.

Asta în caz că licornul nu l-a minţit pe el şi nu mă minte nici pe mine.

Măcinat de curiozitate, dar şi de îndoieli, m-am repezit din nou până la Frata. De astă dată n-am mai împiedicat-o pe zăpăcită să alerge după şampanie până „la colţ”, cu toate că şampania, mai ales cea proastă, îmi produce arsuri la stomac, iar la sfârşit mă mai doare şi capul. Voiam însă să rămân, câteva minute, singur cu bătrânul. L-am găsit treaz şi, bucuros că nu era nevoie să-l trag acum eu însumi de sub grămada de perne, am răsuflat uşurat.

– Ascultă! i-am ţipat în ureche, aşa cum ştiam că face şi madam Catinca atunci când are să-i comunice ceva.

Dar mai întâi m-am asigurat că fereastra era închisă, n-aveam nici un chef să fiu auzit de trecători, şi încă de pe celălalt trotuar.

– Ascultă, uite ce-ai scris aici!

Şi i-am fluturat pe dinaintea ochilor caietul cu file rupte şi pagini împrăştiate, apoi m-am convins că nu le vedea şi m-am ruşinat de ceea ce făceam. Însă nu mai puteam da înapoi, iar femeia se putea întoarce din clipă în clipă.

– E adevărat ce spui? E adevărat c-ai descoperit chestia aia... că eşti nemuritor?

Ultimele cuvinte le-am strigat ca un apucat, să-i ajungă neapărat dincolo de timpane. Crispat, aşteptam un răspuns, speram să trezesc în el o vibraţie la auzul cuvântului ce concentra faptul esenţial al vieţii lui.

Şi, într-adevăr, a părut că stă pe gânduri, că meditează cu capul întors într-o parte, cu smocurile bărbii răvăşite pe gulerul pijamalei. Apoi, în sfârşit, a căscat prelung, tăcut, întocmai ca atunci când madam Catinca îl întrebase dacă-i fericit. Da, da, putea fi şi acesta un răspuns.

Text definitiv. Varianta iniţială publicată în Steaua, nr. 11, noiembrie 1978.
În volum în Semnul licornului, Editura Albatros, Bucureşti, 1980